SPAȚIU PUBLICITAR

O să mă ştii de undeva

Petronela Rotar Cotoban

Da, o ştim! Din cărţile pe care le-a scris, din experienţele împărtăşite prin intermediul blogului ei, sau din postările de pe reţelele sociale.

Iubeşte să le vorbească tinerilor, încercând să le insufle pasiunea pentru scris şi citit.

Am aflat despre ea că este o femeie căreia viaţa nu i-a aşternut în faţă un covor plin de flori pe care să păşească delicat în drumul spre succes. Ba din contră, a încercat-o de multe ori până la limite, a pus-o în faţa unor situaţii de viaţă tragice şi absurde, cu a căror consecințe psihice încă se mai luptă. Încearcă de peste un deceniu să-şi înfrunte fricile şi demonii şi să devină un om echilibrat şi centrat pe sine, nu în afara sa. Şi nu numai că luptă, dar faptul că îşi asumă şi că împărtăşeşte cu noi experienţele vieţii, constituie pentru multe dintre femei combustibilul care le ajută să meargă mai departe.

A creat un grup de suport pentru femeile abuzate, unde acestea pot vorbi fără să fie judecate şi unde pot găsi sprijin şi suport emoţional.

Faceţi cunoştinţă cu Petronela Rotar Cotoban, scriitoare, jurnalist, blogger, speaker, festival manager, mama, soţie, femeie!

 

1. "Mi-am scos măștile, am umblat cu ele la vedere, iar oamenii s-au regăsit, au primit confirmarea că nu sunt singuri." Cum crezi că ar arăta lumea dacă oamenii nu ar mai purta măști?

Oh, este o discuție atît de amplă încît aș putea vorbi ore în șir doar despre asta. Cum ar arăta lumea dacă oamenii ar fi sinceri cu ei înșiși și cu ceilalți? Cred că așa trebuie să fie Nirvana, un loc în care ne acceptăm pe noi și pe ceilalți, cu toate ale noastre, bune, rele. Și, mai cu seamă, acceptăm că suntem în aceeași măsură întuneric și lumină, ne acceptăm Umbra despre care vorbea Jung.

Însă, a fi sincer cu tine și cu restul lumii înseamnă să îți dai voie să fii vulnerabil, iar aici ajungem la cea de-a doua întrebare. Oamenii poartă măști ca să-și ascundă vulnerabilitatea. Ca să nu umble dezgoliți, fără scuturi, prin lume, ușor de rănit. Există o teorie în psihologie care spune că teama de moarte stă la baza tuturor fricilor, fobiilor, anxietăților noastre.

Mie îmi pare că teama de durere e aia care ne guvernează. Iar măștile sunt niște unelte în lupta continuă pe care o ducem ca să nu fim răniți, arme contra rușinii (de cîte ori nu ne e rușine de cine suntem, de ce ne lipsește, de ce facem, de bolile noastre), contra judecăților celorlalți. Celor mai mulți li se pare că nu ar putea trăi fără ele. Ni se spune de mici cum trebuie să fim, să ne purtăm, ce e rușine, ce e bine, ce e rău, ce nu se face, ce se face, preluăm toate convingerile astea, ne simțim inadecvați dacă nu ne conformăm lor, ne ascundem de noi și de ceilalți.

 

2. Cum crezi că ar putea o femeie să-și înfrunte fricile și demonii, să depășească situații de viață absurde și tragice, și să ajungă la o viață echilibrată?

Nu cred în rețete universale, suntem indivizi unici, tot ce pot eu face este să vorbesc despre mine.

Eu sunt o femeie care cu asta se ocupă de un deceniu și ceva: lupt să-mi înfrunt fricile, demonii (și am avut o herghelie, au mai rămas cîteva exemplare), să depășesc situațiile de viață tragice și absurde (vorbim aici de o copilărie violentă, de un viol în adolescență, de moartea tatălui fiicei mele mari și lista ar putea continua), să fiu un om echilibrat și centrat în sine, nu în afara mea.

Cum fac asta? Scrisul m-a ajutat enorm să mă exorcizez, să defulez, să transform ceva îngrozitor în artă, în rînduri care la rîndul lor ajută mai departe. Și, în egală măsură, m-a ajutat terapie. Atunci cînd sunt întrebată de către vreun cititor ce m-ai întrebat tu, întotdeauna recomand terapia. Pentru mine a fost o experiență transformatoare, iluminatoare. De zece ani cochetez cu terapia, însă am avut rezistențe mari, iar de trei ani trec săptămînal prin furcile caudine ale ședințelor individuale și de grup.

Ba, mai mult, mi-am dus mama în terapie ca să vindec toate rănile nevindecate ale copilăriei. A funcționat? Sigur că da. Azi sunt un om care se place pe sine, care se valorizează, care știe că a ajuns ceea ce își dorea să fie atunci cînd era mică. A fost un parcurs extrem de sinuos, de dureros, de greu, dar sunt pe drumul spre mine și bine. Și e tare bine.

 

3. Ce înseamnă pentru tine fericirea?

De ziua fericirii am scris un text pe blog despre asta, rezum așadar ce iteram acolo. Pentru mine fericire înseamnă echilibru, împăcare cu sinele, asumare, puterea de a te uita în tine și de a înțelege și integra adevărul, de cele mai multe ori dureros, că nimeni nu e responsabil pentru traiectul tău, pentru punctul în care se află viața ta, decît tine. Că ești făuritorul propriului destin, că tot ceea ce ți se întîmplă este o consecință directă a unor alegeri, de cele mai multe ori inconștiente, dar nu mai puțin alegeri, toate ale tale.

Fericirea este atunci cînd nu mai căutăm în afara noastră nici motivele fericirii, nici ale nefericirii, ci în noi însene. Fericirea, în aceste circumstanțe, mi se pare o muncă și o alegere de zi cu zi. Ești fericită atunci cînd ești în congruență cu tine însăți, cînd ești conștientă de alegerile pe care le faci, de motivațiile lor, de nevoile tale, de bubele și mucegaiurile tale, cînd reușești să nu te mai minți și să nu mai cauți în afara ta motivele nefericirilor tale, atunci cînd te accepți drept un om imperfect și pe ceilalți asemenea ție, oameni imperfecți, în căutarea acelorași luc ruri. Rezidă în conștiența de sine, în cunoașterea și acceptarea de sine.

Îmi spunea cineva că fericirea nu există, că e o creație a filmelor și cărților care ne vînd un concept iluzoriu și am rîs. Dacă ne așteptăm ca fericirea să fie aia din filme, sigur că vom fi nefericiți mereu, e o așteptare complet nerealistă. Viața nu e făcută numai din plaje cu cocotieri și amoruri la apus, însă poate conține și urme de plajă și sex la crepuscul. Iar cînd ajungem să dăm de ele, important e să fim acolo, cu totul, să ne bucurăm de moment, să-l tezaurizăm.

 

4. De ce crezi că multe femei încă trăiesc în relații sau căsnicii disfuncționale și nu îndrăznesc să "se rupă" de acolo?

Altă  întrebare la care aș putea turui ore în șir. Aici problema este atît de profundă și de subtilă încît chiar e nevoie de o cunoaștere exhaustivă a fenomenului. Deloc întîmplător, eu am avut mult de a face cu zona asta de violență domestică, abuz, ONG-uri șamd. Am chiar un grup de suport pentru femei abuzate unde vorbim, ne susținem, un loc unde cele care au nevoie să vorbească fără să fie judecate o pot face în liniște.

De ce stau femeile în relații disfuncționale, de cele mai multe ori abuzive? Pentru că nu știu și nu pot să trăiască altfel. Majoritatea vin din familii disfuncționale, cu tați alcoolici, uneori abuzatori și sexual, cu mame codependente cu care s-au identificat, au fost bătute, violate, li s-a spus că nu sunt bune de nimic. Sau au avut în grijă un părinte alcoolic, dependent de droguri. Iar aceste „programe" care li s-au instalat de mici sunt cele care rulează și acum. Este ceea ce știu cel mai bine să facă, e ceea ce recunosc ca fiind familiar. Așa că vor alege, inconștient, bărbați care le vor împlini nevoile nesănătoase pe care le-au deprins în copilărie: să depindă cineva infirm emoțional și nu numai de ele (un alcoolic, un agresor), să suporte, să îngrijească, să îndure umilințe, bătăi etc.

Știu, sună paradoxal, ai spune că dacă ai avut parte de așa ceva în copilărie, fugi cît poți de departe la maturitate, însă practica, statistica, arată că nu ne putem rupe de modelele noastre parentale, că perpetuăm de cele mai multe ori aceleași comportamente. Iar o femeie care a avut parte doar de rău toată viața are zero încredere și stimă de sine. De unde putere să se rupă? Se rup cele care se duc să facă terapie, să se vindece, cele care cer ajutor. Iar numărul lor e mic.

 

5. Cum vezi femeia mondernă? Ce modele crezi că au în ziua de astăzi femeile moderne? Tu ce modele ai?

Întrebarea asta se leagă foarte strîns de anterioara. Pentru mine, femeia modernă este cea care a reușit să se rupă de toate aceste tare. De toate modelele „tradiționale", atavice, care ne învață că trebuie să fim obediente, că femeia e mai mică și mai slabă și mai proastă decît bărbatul, că locul nostru e la cratiță și la schimbat de scutece, că există meserii la care nu avem acces fiindcă nu ne duce capul.

Femeia modernă este femeia care știe ce poate, care nu depinde de bărbat, care nu este doar un accesoriu frumos al bărbatului ci cineva prin sine însăși.

 

6. Vorbești destul de des despre fetele tale. Le încurajezi să îți calce pe urme?

Fetele mele sunt niște variante mult îmbunătățite ale mele. Sunt mai frumoase, mai inteligente, mai conștiente. Au procesoare noi, e și normal să fie așa. Și ceva gene destul de bune.

Ce am încurajat mereu e să fie sincere cu ele însele și cu mine. Suntem prietene și am acces la lumea lor, un lucru extraordinar de greu de realizat. Cred că, cumva, mi-am cîștigat încrederea lor. În rest, au libertatea de a alege să fie exact cine vor ele să fie. E greu să crești în umbra unei personalități puternice cînd tu însăți ești o astfel de personalitate. Să fii fiica cuiva, în loc de cineva, pur și simplu.

Le încurajez să își găsească propriul drum, să fie ele însele, congruente cu sine. În rest, pot doar spera să ia de la mine, care le sunt model, vreau – nu vreau, lucrurile bune și să învețe din greșelile mele. Au acces la toate astea în scrisul meu, au posibilitatea să mă cunoască cu adevărat din discuțiile noastre prelungi.

 

7. Care este secretul frumuseții tale?

Frumusețea mea? Curios, eu nu m-am simțit frumoasă aproape niciodată. Acum învăț să accept că sunt frumoasă, sper să nu fie prea tîrziu, anul ăsta împlinesc 40 de ani și nu cred că va mai dura mult frumusețea...

Nu fac nimic special, încerc doar să mențin un echilibru în tot ce fac. Mănînc cu echilibru, fac sport moderat, masaj, țin mereu să fiu îngrijită, pensată, epilată, cu manichiura și pedichiura făcute, cu părul tuns și spălat. Rîd mult, iubesc, fac dragoste (e dovedit științific că asta te ține tînăr). Am gene bune, în mod cert. Însă eu am o credință, anume aceea că după 30 de ani începem să arătăm la exterior așa cum suntem în interior. O mie de spa-uri și proceduri de întinerire nu rad de pe chip răutatea, frustrarea, invidia, amăreala, veninul, nefericirea, nemulțumirea, furia etc., pe care le adunăm stive pe interior și încep să lucreze pe exterior.

Vă amintiți Portretul lui Dorian Gray? Așa că eu acolo lucrez, la interior. Să mă curăț, fac terapie, exersez zilnic să fiu un om mai bun, mai împăcat cu sine, mai liniștit, mai sănătos. Frumusețea vine din interior nu e doar un clișeu de revistă glossy. Igiena psihologică e mult mai importantă decît cea fiziologică. The eyes, chico, they never lie. :)

 

8. Ce ai recomanda femeilor din comunitatea BYANI?

Să se cunoască. Să nu se teamă să se accepte. Să ceară ajutor atunci cînd se simt depășite. Să nu se mintă. Să nu se lase pe ultimul loc mereu. Ca să ai de unde da, trebuie să ai tu mai întîi. Să prioritizeze, iar între priorități să fie ele însele, cu nevoile lor reale. Să învețe să se iubească. Să se ierte. Să facă dragoste. Să nu concedieze femeia din ele, atunci cînd devin mame. Să se îngrijească de ele, de sănătatea lor, să facă testele obligatorii, să se caute mereu, ca să fie bine.

Să iubească și să se lase iubite.

 

 

Reporter: Ani C.; Surse foto: Petronela Rotar Cotoban, arhiva personala



Trimite interviul pe Whatsapp
Iată alte câteva interviuri care ar putea să-ți placă:

Și tu poți fi o sursă de inspirație pentru femeile din comunitatea BYANI. Hai să ne povestești despre tine la următorul interviu! Contactează-ne pentru mai multe detalii.

Sau abonează-te la newsletter pentru a primi recomandări pe email despre tendințe în modă, frumusețe și sănătate.